STEFAN, STEFAN, DOMN CEL MARE...
(La zi aniversara)
Anul 2004 este, pentru noi românii, un an încarcat de semnificatii istorice, de comemorari ale unor personalitati si evenimente din istoria Neamului, fara de care, cine stie unde ne-am fi aflat acum, în ceea ce priveste limba sau credinta, arta sau spiritualitatea, fara de care n-am mai fi avut atâtea si atâtea lucruri cu care sa ne mândrim ca împliniri ale unui popor nascut, în acelasi timp, român si crestin, de mai bine de doua milenii.
Cea mai importanta dintre acestea este, fara îndoiala, comemorarea a 500 de ani de la trecerea la cele vesnice a celui pe care poporul român, în toata aceasta perioada, l-a numit „cel Mare“ si „cel Sfânt“: Stefan – domnitorul Moldovei (1457-1504), aparator al tarii si al credintei stramosesti, el însusi exemplu luminat de traire crestina.
Poporul l-a numit, în aceste cinci secole, „cel Sfânt“, iar Biserica Ortodoxa Romăna i-a recunoscut sfintenia, în 1992, când Sfântul Sinod l-a canonizat, alaturi de alti aparatori si marturisitori ai credintei crestine (Antim Ivireanul, Constantin Brâncoveanu, Daniil Sihastrul s.a.).
De ce, spre deosebire de unii rauvoitori, sectanti sau atei, care, în acest caz, acuza Biserica de canonizarea unei persoane „imorale“, poporul îl socoteste pe Stefan, domnul Moldovei, sfânt?
Pentru ca judecata Neamului este dincolo de partinire, este dreapta, privind omul asa cum credinta sa de veacuri l-a învatat! Omul este pacatos, este supus pacatului, - numai Mântuitorul Hristos este fara de pacat!, „Cine dintre voi Ma vadeste de pacat?“ (Ioan 8, 46) - dar scopul vietii sale este înlaturarea pacatului, îndepartarea de acesta si savârsirea faptelor bune pentru a dobândi asemanarea cu Dumnezeu!
Or, atunci când îl numeste pe Stefan „cel Sfânt“, poporul are în vedere tocmai aceste lucruri: ca om, Stefan a avut pacate – el însusi a marturisit-o atunci când a pus înfrângerea de la Razboieni pe seama pacatelor lui! -, dar, ca bun crestin, le-a marturisit, a fost iertat de acestea prin Sfânta Taina a Spovedaniei si, mai mult decât atât, a împlinit si a fost, pentru ai sai, exemplu de împlinire a faptelor crestinesti: a postit si i–a îndemnat pe cei din jurul lui s-o faca (le-a poruncit, chiar!) ori de câte ori aveau de îndeplinit o misiune spre folosul Neamului si al crestinatatii; mereu a adus slava lui Dumnezeu, dar mai ales atunci când, prin ajutorul si milostivirea Sa, învingea pe cei care încercau sa supuna Moldova si sa calce în picioare aproape un mileniu de crestinism autentic si roditor; a ridicat biserici si manastiri – unele dintre ele unicat în ceea ce priveste arhitectura si pictura, aflate în patrimoniul cultural universal; s-a sprijinit pe si a sprijinit Biserica stramoseasca; a
încurajat, în manastiri, dezvoltarea artei si literaturii bisericesti; si exemplele pot continua.
A fost dur cu dusmanii, aprig la mânie, dar, cu dreptate, când era vorba de cei care, prin faptele lor, puneau în pericol neatârnarea tarii sau credinta crestina, dovedindu se a fi „aparator neînfricat al dreptei credinte si al Patriei strabune ocrotitor, mare ctitor de lacasuri sfinte“ (Troparul Sfântului). Cu aceia care luptau pentru aceleasi scopuri, domnitorul si-a aratat bunatatea, darnicia, milostivirea!
De-a lungul veacurilor, domnitorii au intrat în constiinta Neamului sub diferite denumiri: cel Bun, cel Viteaz, cel Cumplit, cel Batrân, cel Tânar, cel Frumos, cel Rau, Stefan cel Mare, numai, a fost numit „cel Sfânt“, întrucât îndeplinea, la un loc, calitatile predecesorilor sau urmasilor sai, întrucât, tot conform celor spuse despre el, „seaman pe lume nu are“.
Iata pentru ce, hotarârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este, de fapt, o certificare a celor statornicite de Dumnezeu în urma cu 500 de ani: locul lui Stefan cel Mare este în ceata sfintilor bineplacuti lui Dumnezeu, locul lui în evlavia poporului român este de acum certificat, cinstirea se face nu numai prin închinare si aducere aminte, ci si prin intermediul slujbelor Bisericii.
Privind mai în adânc viata Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfânt putem aduce nenumarate argumente din care sa reiasa ca cinstirea pe care românii i-o acorda domnitorului Moldovei este una bine întemeiata.
Vom analiza, acum, pe scurt, aspectele aratate mai sus, fara a insista asupra cronologiei vietii domnului moldovean – au facut-o multi pâna acum, si cu mai multa competenta – ci numai asupra acelora care vin, în mod direct, în sprijinul afirmatiilor facute mai înainte.
În primul rând, putem lasa sa vorbeasca însesi marturiile pe care contemporanii sai le aduceau despre el, cronicari ai vremii, fie români sau de alt neam:
Cronicarul polonez Miechowski, ale carui constatari nu le putem pune câtusi de putin la îndoiala date fiind si evenimentele neplacute dintre moldoveni si polonezi (Codrii Cosminului — 1497), zice : «Barbat glorios si victorios, care a biruit pe toti regii vecini... Om fericit caruia soarta i-a harazit, cu darnicie, toate darurile. Caci, pe când altora le-a dat numai unele însusiri si anume, unora prudenta împreunata cu siretenie, altora virtuti eroice si spirit de dreptate, altora biruinta asupra dusmanului, numai tie ti le-a harazit, la un loc, pe toate (s.n.). Tu esti drept, prevazator, istet, biruitor contra tuturor dusmanilor. Nu în zadar esti socotit printre eroii secolului nostru»(1).
Cronicarul contemporan polonez Dlugosz, dupa ce descrie amanuntit lupta cu armatele lui Mahomed al II-lea, din fata Vasluiului, de la 10 ianuarie 1475, exclama atât de elogios : „O, barbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atât îi admiram, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de stralucita în contra turcilor. Dupa parerea mea, el este cel mai vrednic sa i se încredinteze conducerea si stapânirea lumii si mai ales functiunea de comandant si conducator contra turcilor, cu sfatul comun, întelegerea si hotarârea crestinilor, pe când ceilalti regi si principi crestini trândavesc în lene, în desfatari si în lupte civile“(2).
Cronica maghiara, cunoscuta sub denumirea de Chronicon Dubnicense, îl caracterizeaza astfel pe Stefan, dupa lupta de la Vaslui (1475): „bun aparator al tarii sale si al poporului sau, care s-a împotrivit cu barbatie (turcilor), în mijlocul tarii sale, gata sa moara pentru ai sai (s.n.)“(3).
Însusi Papa Sixt al IV-lea, care l-a numit „atletul lui Hristos“ , adreseaza elogii lui Stefan, atunci când scrie: „Faptele tale savârsite... cu întelepciune si vitejie, contra turcilor infideli, inamici comuni, au adus atâta celebritate numelui tau, încât esti în gura tuturor si esti în unanimitate foarte mult laudat“(4).
Dupa victorie, Stefan trimite monarhilor europeni o scrisoare prin care anunta victoria si cerea sprijin în lupta anti-otomana: „Am luat sabia în mâna si, cu ajutorul Domnului Dumnezeu nostru Atotputernic, am mers împotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat în picioare si pe toti i-am trecut prin ascutisul sabiei noastre pentru care lucru fie laudat Domnul Dumnezeul nostru (s.n.). Auzind aceasta, pagânul Împarat al turcilor îsi puse în gând sa se razbune si sa vie cu puterea sa împotriva noastra si sa supuna tara noastra, care este poarta crestinatatii. Daca, însa, aceasta poarta, care este tara noastra, va fi pierduta, atunci toata crestinatatea va fi în primejdie. De aceea, ne rugam de Domniile Voastre sa ne trimiteti ajutor împotriva dusmanilor crestinatatii pâna mai este vreme…“(5)
Din nefericire, din partea monarhilor crestini ai vremii, Stefan n-a primit decât cuvinte de lauda si de apreciere, dar niciodata ostasi sau bani. Ca întotdeauna, în fata primejdiei, a fost singur, mai bine spus cu Dumnezeu si cu ostenii sai.
Deschizând cronica lui Grigore Ureche, la capitolul intitulat De (spre) moartea lui Stefan Voda cel Bun, citim impresionanta caracterizare a persoanei, activitatii si mortii voievodului: „Fost-au acest Stefan Voda om nu mare de statu, om întreg la fire, nelenesu, si lucrul sau îl stia a-l acoperi si unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era nevoie însusi se vârâiea, ca vazându-l ai sai, sa nu îndâraptieaze si pentru aceia raru raz-boiu de nu biruia. Si unde biruia altii, nu perdea nadejdea, ca stiindu-sa cazut jios, sa radica deasupra biruitorilor. Mai apoi, dupa moartea lui si ficiorul sau, Bogdan Voda, urma lui luasa de lucruri vitejesti, cum sa tâmpla din pom bun, roada buna ias.
Iara pre Stefan Voda l-au îngropat tara cu multa jale si plângere în manastire în Putna, carea era zidita de dânsul. Atâta jale, de plângea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au scapatu de la mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui pâna astazi îi zicu sveti Stefan Voda (s.n.), nu pentru suflet, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, ca el înca au fost om cu pacate, ci pentru lucrurile lui vitejasti carele nimea den domni, nici mai nainte, nici dupa aceia l-au agiunsu.
Fost-au mai nainte de moartea lui Stefan Voda, întru acelas anii, iarna grea si geroasa, ca n-au fost asa nici odinioara, si d acii preste vara au fost ploi grele si povoae de ape, si multa lunecare de ape s-au facut. Au domnit Stefan Voda 47 de ani si 2 luni si 3 saptamâni si au facut 44 de manastiri si singur tiitoriu preste toata tara (s.n.)“(6)
Se vede foarte clar ca aceia care, în timpul sau, au scris despre marele Stefan au surprins latura credintei sale: nici un razboi nu se facea pentru cucerire teritoriala, ci doar din dorinta de a apara Tara Moldovei de cei care i-ar fi dorit bogatiile si de a apara credinta acestui popor, credinta pentru care si multi dintre înaintasii sai îsi dadusera viata.
Mai mult decât atât, în toate, Stefan recunoaste si cere ajutorul lui Dumnezeu, stie ca tot ceea ce se întâmpla este pedeapsa sau rasplata lui Dumnezeu pentru faptele sale. Si, acestea se vad si din legatura puternica pe care domnul o are cu Biserica pe care o sustine material, facând danii si ridicând biserici, având o colaborare permanenta cu ierarhii acesteia, dar pe care se si sustine: împlinind rânduielile crestine sau apelând la sfatul si îndrumarea slujitorilor sai.
Sarbatorile bisericesti au o mare înrâurire asupra vietii lui Stefan, orice eveniment important din viata sa este legat de momente din istoria mântuirii: dupa ce învinge pe ucigasul tatalui sau (în Joia Mare, la Doljesti), el este încoronat domn al Moldovei, dar aceasta nu se face nici în ziua de Vineri, în Saptamâna Patimilor, ziua Prohodului Domnului, nici în Sâmbata Mare, când crestinii se pregateau cu post si rugaciune pentru sarbatoarea Învierii Domnului, ci este uns domn, de catre Mitropolitul Teoctist, în chiar ziua Sfintelor Pasti din anul 1457.
Ziua Învierii Domnului este, în acel an, pentru Tara Moldovei, începutul unei jumatati de veac ramase în istorie drept perioada cea mai înfloritoare, din toate punctele de vedere: istoric, spiritual, cultural!
Si, în aceasta jumatate de veac, Stefan, care întotdeauna se va intitula „Io, Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Moldovei“, va lua viata si faptele Mântuitorului Hristos si ale sfintilor drept temei pentru începutul oricarei lucrari si, mai ales, în ceea ce priveste activitatea sa de ctitorire a bisericilor sau de sustinere a acestora.
Întotdeauna, fiind constient de rolul sau de aparator al crestinatatii, el ia exemplul Sfântului Împarat Constantin cel Mare, cel care, si cu ajutorul mamei sale, – Sfânta Împarateasa Elena, – a pus Crucea Mântuitorului Hristos temelia împlinirilor si victoriilor sale.
Sarbatoarea „Înaltarii Sfintei Cruci“ are pentru Stefan semnificatii deosebite: casatoria sa cu Maria de Mangop, urmasa a împaratilor bizantini, s-a oficiat în ziua de 14 septembrie, biserica ridicata la Patrauti, având hramul „Înaltarea Sfintei Cruci“, are în interior o pictura evocând victoria împaratului Constantin cel Mare cu puterea Crucii, arata si constiinta voievodului ca numai „cu acest semn va învinge“. De altfel, Manastirea Voronet si biserica de la Volovat se sfintesc tot într-o zi de 14 septembrie, cea din urma având, de asemenea, hramul „Înaltarea Sfintei Cruci“.(7)
Sarbatoarea Taierii capului Sfântului Ioan Botezatorul este hramul bisericii de la Reuseni, locul unde a fost taiat capul tatalui sau, Bogdan Voievod. O alta biserica având acelasi hram ridica Stefan la Vaslui, locul unde el a taiat capul boierilor Isaia, Negrila si Alexa, aceasta având „semnificatia unei uriase si simbolice spovedanii, a unei vesnice rugaciuni – cât va sta biserica – pentru iertarea pacatului lui Stefan de a-i fi taiat pe fratii sai întru botez"(8).
Biserica de la Razboieni, ridicata la 20 de ani de la înfrângerea suferita de Stefan pe acel loc, are ca hram pe Sfântul Arhanghel Mihail, cel care, era, „pentru oamenii Evului Mediu, capetenia ostilor ceresti, sprijinul popoarelor crestine, cel care va anunta Judecata de Apoi“(9).
Sfintii militari – Sfântul Gheorghe, Sfântul Procopie, Sfântul Teodor Stratilat, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir – sunt si ei luati ca paveze în lupta pentru apararea credintei si a Neamului si alesi a fi ocrotitori ai bisericilor construite de Stefan. De asemenea, în zilele de praznuire ale acestora, voievodul facea si danii bisericilor si manastirilor din cuprinsul Moldovei si chiar celor din afara acesteia.
În legatura cu ridicarea uneia dintre cele mai cunoscute ctitorii ale lui Stefan, Manastirea Voronet, putem scoate în evidenta legatura voievodului cu oamenii îmbunatatiti ai Bisericii, pe care am enuntat-o mai sus. Cuviosul Daniil Sihastrul, canonizat în 1992, cu pomenirea la 18 decembrie, era sfatuitorul domnitorului. Legenda spune ca Stefan l-a întâlnit înca din copilarie, pe când se ratacise în padure si, înca de atunci, a facut ascultare. La îndemnul acestuia, Stefan se întoarce în lupta dupa înfrângerea suferita la Razboieni, la îndemnul acestuia, construieste Manastirea Voronet, chiar pe locul unde pustnicul îsi avusese chilia.(10)
Atitudinea premergatoare bataliei de la Podul Înalt (Vaslui, 10 ianuarie 1475) este si ea relevanta pentru credinta vie a domnitorului: „Cu totii s-au legat a posti patru zile cu pâine si apa, daca Dumnezeu va scoate din primejdie pamântul ostenelilor lor“(11). Cum Stefan, în ziua aceea de marti si în zilele urmatoare, a obtinut cea mai mare biruinta din viata sa asupra celui mai puternic si înversunat dusman, voievodul si oastea moldava au împlinit cu sfintenie „postul de pâine si apa pe care l juruisera lui Dumnezeu în clipele cele grele ale asteptarii“.
Toate acestea sunt fapte autentic crestine, fapte ale credintei celei adevarate, ale evidentierii importantei preceptelor morale si cultice ale Ortodoxiei, ale umanismului sau românesc si probe evidente ale trairii efective dupa învatatura Bisericii. Si ele întregesc fericit portretul moral al lui Stefan cel Mare, pentru ca poporul sa-l fi putut numi, pe lânga „cel Mare“, si „cel Sfânt“. Fenomenul canonizarii populare a ilustrului nostru domnitor a fost favorizat si de atitudinea sa generoasa fata de Biserica Moldovei.
Stefan s-a straduit sa ridice aceasta institutie la o înflorire niciodata atinsa pâna la el. Mitropolia tarii avea ca sufragane episcopiile de la Roman si de la Radauti, conduse de ierarhi carturari si patrioti.
Cu totii sunt des amintiti, în termeni foarte reverentiosi, în documentele emise de bine orânduita cancelarie domneasca. De altfel, se întâlnesc frecvent în actele vremii si staretii manastirilor („rugatorul nostru…“) si numele a o sumedenie de preoti, încât putem împartasi justificata convingere ca, în timpul marelui domnitor, corpul clericilor si monahilor moldoveni, de toate treptele si categoriile, era foarte numeros. Aceste realitati documentare duc la concluzia evidenta ca raporturile dintre Biserica si statul moldav în vremea marelui Stefan au fost dintre cele mai bune, mai armonioase si, deci, pilduitoare. Stefan respecta Biserica, si credinciosii ei ascultau de capetenia suprema a tarii.
Pe lânga daniile, ajutoarele, înlesnirile acordate Bisericii moldovene, în totalitatea ei si fiecarei unitati în parte, Stefan este un inegalabil ctitor de manastiri si biserici. De altfel, binecredinciosii crestini din aceasta prea minunata si scumpa latura a tarii noastre, care este Moldova si Bucovina, când era vorba de o biserica mai veche adeseori o atribuiau, cu mare usurinta, voievodului nostru. Cu cele peste 40 de ctitorii ale sale, pe care le si înzestreaza în buna parte, Stefan ramâne, cu siguranta, cel mai mare ziditor de locasuri de închinare ortodoxa din Moldova si unul dintre cei mai mari ai tarii întregi.
Trebuie sa accentuam, de asemenea, ca în timpul sau se alcatuieste o sinteza, unica în lume, între arta traditionala bizantina, unele contributii gotice si elementele locale, cum ar fi decoratia exterioara (ocnite, firide, cornise dintate, caramida aparenta, discuri smaltuite policrom si figurate etc.) si mai ales acoperisul, care completeaza atât de fericit fizionomia exterioara a bisericii moldovene.
Sub acelasi imbold al marelui sau suflet, arta înfloreste în toate provinciile: pictura bisericilor, cu valoroase elemente locale, sculptura în piatra, fina broderie, mestesugitul lucru al metalelor, muzica bisericeasca, frumoasele carti si miniaturi care se scriu în manastirile lui, în frunte cu Putna si cu Neamtu, avându-l în capul seriei pe faimosul Gavriil Uric, al carui minunat Tetraevanghel, din 1429, se afla la Biblioteca Bodleiana din Oxford. Dintre aceste nepretuite documente istorice si artistice care au ajuns peste hotare, putine s-au întors acasa. Numai drapelul lui Stefan cel Mare, acela cu icoana Sfântului Gheorghe calare omorând balaurul, care apartine Manastirii Zografu din Sfântul Munte Athos, ne-a fost restituit de statul francez, la 28 iunie 1917, si se pastreaza pâna astazi la Muzeul de Istorie Nationala a României.
În Moldova lui Stefan se stiu si alte lucruri minunate despre marele înaintas. Astfel, se zice „ca el a murit si ca pe mormântul lui a ars trei zile si trei nopti o lumina, pe care n-o aprinsese nimeni. Moartea nu i-a luat simtirea si când neamul lui sufera, stramosul plânge în mormântul sau“. Ca va veni vremea când se va scula, pentru a face dreptate poporului sau si a-i asigura pacea si fericirea definitiva. Dupa aceea se va „culca iarasi în mormântul lui de la Putna, dormind acum pe veci cu dreptii“(12).
Faptul ca piatra funerara, scrisa chiar din timpul vietii sale, nu are adaugata data mortii, lasata necompletata, este un semn ca, pentru români, Stefan cel Mare si Sfânt nu a murit.
De aceea, poporul are un adânc respect, o sincera evlavie si chiar un cult pentru Stefan. De aceea, i-a zis „cel Sfânt“. El l-a cântat în variate creatii ale sale, în legende, în basme si în alte creatii folclorice. Unele ecouri si accente ale acestora au trecut si în versurile românesti nemuritoare ale Luceafarului românilor. Acesta i-a dedicat mai multe poezii, în frunte cu Închinare lui Stefan Voda, cu ocazia serbarilor de la Putna s.a.
La hramurile Putnei, multimi de credinciosi, de pretutindeni, se închina si astazi cucernic în fata mormântului ctitorului, facând metanii adânci, iar unii îi si saruta lespedea rece… Cu totii se simt acolo ca fiind în fata sufletului sau întreg si drept… Îi asculta mesajul netrecator, în cea mai curata evlavie, revenind apoi la casele lor împacati. La mormântul lui Stefan de la Putna osârdnicelor sale stradanii, arde fara încetare candela pe care i-au aprins-o urmasii. Mai vârtos straluceste mereu pe firmamentul simtirii si constiintei românesti ca steaua polara care nu apune niciodata si-i poate astfel calauzi pe toti cei ce strabat marea acestei lumi. Un personal sârguincios si devotat, în frunte cu staretul, împlineste toate rânduielile stabilite de marele voievod, înca fiind în viata, si tot ce cred ei ca i se mai cuvine.
„Egumenul si preotii si toti fratii întru Hristos ce vietuiesc acolo sa tie si sa împlineasca acest asezamânt, dupa rânduiala Sfintei Biserici si dupa dorinta noastra, cum o vom arata mai departe : înainte de toate sa scrie pe domnia mea la Sfânta Proscomidie, dupa datina Sfintilor Parinti si dupa asezamântul Sfintei Biserici, si sa scrie si pe doamna mea si pe copiii nostri, daruiti de Dumnezeu, Alexandru si Elena, si sa stea în sf. pomelnic, cum este si scris. Si iarasi pâna când va fi mila lui Dumnezeu Atottiitorul asupra noastra si vom fi în viata pe lumea aceasta, Sfânta Biserica sa ne cânte sâmbata seara paraclis si Duminica la prânz sa se dea bautura. Martia sa ni se cânte liturghie si la prânz sa se dea bautura ; si sa se pomeneasca si în fiecare zi la vecernie si la pavecernita si la miezul noptii si la utrenie si la liturghie si la sfânta proscomidie si unde este obiceiul Sfintei si dumnezeiestii Biserici. Aceasta sa ni se faca cât vom fi în viata.“
„Iar dupa trecerea anilor nostri, dupa trecerea vietii noastre, în primul an sa ni se faca si sa ni se cânte sfântul parastas în sobor si apoi slujbele de a treia zi, si asemenea la a noua zi, la a 20-a zi, la a 40-a zi si la jumatate de an si iarasi la un an, iar dupa trecerea unui an, de atunci sa ni se cânte, în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara parastas si coliva si bautura, iar dimineata sfânta liturghie si coliva si iarasi la prânz bautura, spre mângâierea fratilor. Aceasta sa ramâie asa, cât va dainui sfânta manastire. Iar noi, care ne-am scris, sa fim ctitori si sa dam în fiecare an o suta de ducati unguresti, sa-i dam pâna la moartea noastra, iar dupa viata noastra, pe cine va alege milostivul Dumnezeu sa fie domn în tara noastra, sau din copiii nostri, sau din rudele noastre... sa împlineasca sfântul obroc al manastirii în fiecare an, dupa asezamântul nostru“.(13)
La sfârsitul acestor rânduri, directe si ceva mai extinse din gândirea, teologia si conceptia despre viata si despre moarte a lui Stefan, constatam ca ele sunt cu adevarat o pagina de antologie, de mare înaltime morala si crestineasca, de inegalabila frumusete sufleteasca.
Asa dupa cum aminteam la începutul acestui material, socotind ca este bine placut lui Dumnezeu si neamului românesc, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a trecut pe marele domnitor în sinaxarul si calendarul Bisericii în ziua de 2 iulie, cu numele Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfânt.
Si noi , ca orice român, acum, la împlinirea a jumatate de mileniu de la trecerea sa la cele vesnice, sa-l cinstim pe Stefan cel Mare, ca pe un erou al neamului, si, mai mult, ca pe un sfânt marturisitor si aparator al credintei ortodoxe!
Ca dascali, având menirea vestirii lui Hristos unei categorii de vârsta cel mai des aflata în pericol de mutilare sufleteasca prin atâtea fapte imorale, se cuvine ca personalitatea lui Stefan cel Mare si Sfânt s o facem cunoscuta tinerelor vlastare, cu timp si fara timp, acestea având îndatorirea de a i urma exemplul (pilda) de credinta, de curaj, de aparare a Ortodoxiei si a gliei strabune, de împlinire a rânduielilor cultice ale Bisericii, – rugaciunea si postul, – de sprijinire a tuturor actiunilor de zidire a noi sfinte lacasuri, de consolidare si reînfrumusetare a celor existente.
Un pelerinaj la ctitoriile Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfânt, plecarea genunchilor în fata mormântului sau, împreunata cu rugaciunea de mijlocire la Dumnezeu, vor aduce multa bucurie sufletelor noastre, vor întari în noi nadejdea în mai binele acestui Neam.
Împreuna cu stihuitorii de sfinte cântari, sa zicem si noi: „Iubind pe Dumnezeu cu adevarat, Binecredinciosule Voievod Stefane, sfinte biserici si manastiri ai înaltat, pe cei saraci ai ajutat si pe cei gresiti i ai îndreptat. Pentru aceste fapte ale tale, Dumnezeu ti a dat întelepciune si putere ca sa biruiesti pe vrajmasii tarii si ai credintei crestinesti; drept aceea, pentru vredniciile tale, te cinstim ca pe un evlavios biruitor“ (Condacul Sfântului).
Prof. Elena Mirela CRACIUNESCU
Colegiul National
„Mihai Eminescu“ – Buzau
1) 3.Cf. C. C. Giurescu si Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pâna astazi, Bucuresti, 1975, vol. I, p. 300.
2) Ibidem, vol. II, p. 162.
3) Ibidem, p. 161.
4) E. Hurmuzaki, Documente privitoare Ia istoria românilor, vol. II, Bucuresti, p. 14.
5) Ioan Bogdan, Documentele lui Stefan cel Mare, vol. II, Bucuresti, 1913, p. 323, nr. CXLVIII, apud Portret în istorie: Stefan cel Mare si Sfânt (1504-2004), Editura „Musatinii“, Sfânta Manastire Putna, 2003, p. 107.
6) Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei, texte stabilite, studiu introductiv, note si glosar de Liviu Onu, Bucuresti, 1967, p. 81.
7) A se vedea, mai pe larg, despre aceasta si despre celelalte sarbatori, Maria Magdalena Szekely, Stefan S. Gorovei, „Semne si minuni“ pentru Stefan Voievod. Note de mentalitate medievala, în „Portret în istorie: Stefan cel Mare si Sfânt (1504-2004)“, Ed. Cit., pp. 68-76.
8) Ibidem, p.69.
9) Ibidem, p.70.
10) A se vedea, mai pe larg, Ovidiu Cristea, Despre raportul dintre principe si „Omul sfânt“ în Tarile Române. Întâlnirea lui Stefan cel Mare cu Daniil Sihastrul, în „Portret în istorie: Stefan cel Mare si Sfânt (1504-2004)“, Ed. cit., pp. 68-76.
11) Nicolae Iorga, Istoria lui Stefan cel Mare: pentru poporul român, Editura Artemis, Bucuresti, 2004 – reproducere în facsimil a lucrarii aparute în 1904 la Bucuresti, Institutul de Arte Grafice Minerva, p. 149.
12) Ibidem, p.310.
13) Pr. prof. Teodor Bodogae, Ajutoarele românesti la Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1941, pp. 215 si 304, apud Patriarhia B.O.R., Sfinti români si aparatori ai legii stramosesti, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1987, p. 590.
BIBLIOGRAFIE
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Sfinti daco-romani si români, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994.
*** Stefan cel Mare si Sfânt – 540 de ani de la înscaunare, Editura Uniunii Scriitorilor, Chisinau, 1997.
Nicolae Iorga, Istoria lui Stefan cel Mare: pentru poporul român, Editura Artemis, Bucuresti, 2004 – reproducere în facsimil a lucrarii aparute în 1904 la Bucuresti, Institutul de Arte Grafice Minerva.
*** Portret în cronica: Stefan cel Mare si Sfânt (1504-2004), Editura „Musatinii“, Sfânta Manastire Putna, 2004.
*** Portret în istorie: Stefan cel Mare si Sfânt (1504-2004), Editura „Musatinii“, Sfânta Manastire Putna, 2003.
*** Portret în legenda: Stefan cel Mare si Sfânt (1504-2004), Editura „Musatinii“, Sfânta Manastire Putna, 2003.
*** Patriarhia B.O.R., Sfinti români si aparatori ai legii stramosesti, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1987.
*** Canonizarea unor Sfinti români, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1992.
----TOP----
back