"În ce trebuie să creadă tânărul ?!"

Probabil toți ați citit afișul... l-am citit și eu... și mi s-a părut că este o temă care poate provoca o discuție. Cu toate că, dacă aș fi văzut eu acest afiș, atunci când aș fi avut nevoie de el, cu acest enunț – "În ce trebuie să creadă tânărul" –, să vă spun drept, nu aș fi venit la această conferință. Și să vă spun și de ce. În primul rând, pentru că eu nu citeam afișele pe care vedeam sigla ASCOR, eu credeam că e o firmă de țigări fără filtru, semăna cu firma ASTRA (noi avem niște țigări moldovenești care se numesc ASTRA), iar dacă, din plictiseală, l-aș fi citit, aș fi avut răspunsul gata: în ce poate crede un tânăr sau la ce poate îndemna un călugăr descurajat, să creadă? Răspunsul este atât de previzibil, încât eu sunt pus în situația sau de a dezamăgi pe acel tânăr sau să schimb titlul conferinței. Și atunci, ținând mult la tânărul care, desigur, nu este în această sală -, fiindcă cei pe care am fi vrut noi să-i îndemnăm să creadă "în ce trebuie", tocmai de asta sunt greu de "pescuit" pentru că niciodată nu se află la aceste întâlniri - eu nu voi schimba foarte mult titlul, voi spune [doar] nu în ce, ci Cum trebuie să creadă un tânăr. Dar, ca să nu fim cu totul previzibili, ca să le dăm o șansă acelor tineri, eu voi încerca să-mi răspund și mie, înainte de a porni la discuția despre cum trebuie să creadă [un tânăr], totuși, în ce trebuie să creadă?

Eu cred că un tânăr trebuie să creadă în curaj înainte de toate, un tânăr trebuie să creadă în biruință, în biruința vieții, în biruința morții. Un tânăr prin asta rămâne tânăr, dacă nu își pierde acest curaj, setea de a înfrunta, de a înfrunta viața, de a înfrunta moartea, de a-L înfrunta pe Dumnezeu, la urma urmei!, de a înfrunta și de a învinge. Dar cum să-L înfruntăm noi pe Dumnezeu?! Cum să-L învingem?! Așa ca Iacob care s-a bătut cu îngerul! Și știți de ce îndemn la înfruntarea lui Dumnezeu și cred că este posibilă înfrângerea Lui de către un tânăr? Este o vorbă: dacă vrei să învingi un dușman sau să-l câștigi, fă-ți-l prieten. Și eu cred că a-L înfrânge pe Dumnezeu, pe acest "dușman" al nostru, înseamnă a-L face prietenul nostru.

De ce am propus să discutăm despre felul cum trebuie crezut? Tocmai pentru faptul că este cea mai banală temă, pe care atât de des am auzit-o, încât o trecem cu vederea de fiecare dată. Și vreau să mă opresc la cele mai banale aspecte ale credinței noastre pe care nici cei care ne propun și ne îndeamnă la discuție "despre cum trebuie să credem" nu le mai au în vedere. Ni se propun discuții despre eclezi... ziologie – ce cuvânt greu! - , despre tot felul de nuanțe de la nu știu care sinoade care sunt toate interesate, dar... Pentru că dacă vrei să te dai deștept astăzi într-o confruntare, trebuie să pronunți de exemplu cuvântul "apocatastază", pentru că toți deștepții nu-l cunosc, nu l-au mai auzit, oriunde printre scriitori, unde vreți, e un cuvânt nou, ciudat [nu există în dicționar]. Și mai sunt cuvinte din astea. "Eshatologic", de exemplu. Așa că, este un mare pericol, un mare risc, ca noi, încercând să fugim de banal, să cădem într-o banalitate și mai mare, în care ne înarmăm cu o grămadă de cuvințele frumoase, interesante, dar care, până la urmă, nu ni-L apropie deloc pe Dumnezeu și, paradoxal, nu ne întăresc deloc în credința aceea pe care noi vrem să o apărăm cu acești termeni.

De asta am zis că lucrul cel mai important și prim pe care trebuie să-l facă nu doar un tânăr, noi toți suntem tineri, este să înfrunte realitatea asta posacă. Noi trăim un Testament care se cheamă nou și tindem să devenim omul nou, asta ne-a adus Hristos, adică o continuă întinerire: "Codrule, codruțule, tu, din tânăr precum ești, tot mereu întinerești", numai că, de data asta, noi nu ne mai tânguim în fața codruțului, pentru că el, săracul, va trece, "va trece și cerul și pământul, dar cuvintele Domnului nu vor trece". Așadar, lucrul care trebuie făcut este să ni-L apropiem pe Dumnezeu. Și începutul este tocmai înfruntarea lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să recunoaștem: [Dumnezeu] ne șochează, ne surprinde și chiar ne incomodează de prea multe ori, iar noi, acceptând cu o falsă și aparentă docilitate aceste nelămuriri pe care le iscă Dumnezeu în mintea și în inima noastră, nicicum nu reușim să ajungem la El. Lucrul acesta pare șocant, dar așa ne-a învățat Dumnezeu să fim. El ne spune să nu fim "căldicei". Să fim fierbinți! El ne spune că, dacă suntem căldicei, ne scuipă. Citiți Psaltirea lui David, să vedeți cum Îl șantajează David pe Dumnezeu: "Doamne vino ca să nu râdă popoarele, să nu întorci din cauza mea, din cauza păcatelor mele, Fața Ta, să nu se rușineze cei ce nădăjduiesc în Tine, din pricina mea, Doamne. Ce-Ți va folosi de mă voi pogorî în pământ, oare sângele mai laudă?" Uitați cum Îl șantajează David pe Dumnezeu! "Doamne, Tu m-ai zidit, n-ai încotro, vrei nu vrei mântuiește-mă. Ce-o să zică lumea?"

Aceasta nu este o blasfemie, nu este o hulă. Acesta este curajul pe care am zis eu că trebuie să-l aibă tinerii și sufletul omenesc, pentru că la acest curaj ne îndeamnă Hristos, când spune: "Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!" și când spune: "Fiți precum copiii!", adică nu să vă placă ciocolata Milka, ci să nu judecați prea mult: "Oare ce va spune Dumnezeu despre mine, dacă eu voi face cutare lucru?"

Nouă nu ne place să ne rugăm, ne irită, ne enervează, și în mintea noastră sună cuvinte cam de felul: "Mântuitorul a spus să nu ne rugăm mult ca păgânii, dar ăștia au făcut acatistiere de 2 kg! Să citesc eu acatistul acesta... am ajuns la icosul 7, înseamnă că am trecut de jumătate, acuș termin!" Suntem fățarnici în fața lui Dumnezeu! Înțelegeți? Este o mare treabă să ai curajul de a recunoaște tu, nu în fața oamenilor, ci chiar în fața lui Dumnezeu, să recunoști că tu n-ai chef să citești acatistul [nu să fugi de Dumnezeu de rușine]. Este un mare lucru, este o biruință, este o înfrângere a omului vechi, este începutul smereniei, căci îți dai seama că, chiar așa cum ești tu, Dumnezeu te asistă și nu doar te asistă, ci chiar atunci, când vei cădea și vei recunoaște, și vei spune: "Doamne, nu îmi place mie acatistul acesta, ajută-mă, nu prea pot să mă rog, "cred, Doamne, ajută necredinței mele!" va veni la tine.

Avem o grămadă de cazuri [în Scriptură] care toate ne învață să credem anume astfel în Dumnezeu. Dar noi suntem politicoși cu Dumnezeu: "Oare ce va zice Dumnezeu despre mine dacă eu, de exemplu, în locul acatistului voi citi o catismă din Psaltire sau voi spune "Tatăl nostru", așa, cu credință, cum a zis Hristos: "Doamne, Tu ai zis să spun "Tatăl nostru", iaca, eu îl spun, am nădejde, că Tu ai zis". Să vedeți că atunci avem mai multă liniște! Și tot ce facem, să-L avem înaintea noastră pe Dumnezeu pururea. Ce înseamnă asta? Vedeți cum sunt construite rugăciunile Părinților: "Căci Tu ai zis, Cel ce ai zidit lumea, Tu ai zis: nu voiesc moartea păcătosului, deci primește-mă". Șantaj! "Tu ai zis să ne rugăm așa, deci, primește rugăciunea noastră". Și [așa] începem a-L trăi pe Dumnezeu cel viu! Așa se lăudau evreii în fața noroadelor, că ei cred în Dumnezeu cel viu, dar pentru noi Dumnezeu nu mai este viu, deși noi știm foarte bine din cursurile de teologie că noi credem așa, "ne rugăm în Duh și-n adevăr", totuși, ne izbim de o grămadă de formalități și rămânem în ele, nu avem curaj să fim sinceri, nu avem curaj să începem odată, noi nu începem a trăi! Noi încă n-am înțeles de ce Dumnezeu este viu!...

Vine odată o femeie la vlădica Antonie al Surojului și i se plânge: "Vlădică, citesc acatiste în fiecare seară, canoane, nici o bucurie n-am, mă irită, nu știu ce să mai fac, pentru că nu-L simt pe Dumnezeu, nici un semn n-am". Și atunci vlădica îi spune: "Știi ceva, încearcă, du-te acasă, pune-te în fața icoanei și taci. Și încearcă să auzi, să asculți ce-ți va spune ție Dumnezeu, pentru că tu, pălăvrăgind atâta, nu-L lași să-ți vorbească și El". Și s-a dus și a făcut așa femeia, și a venit cu mare bucurie. L-a auzit! Hm!? Parcă atât de puțin, atât de simplu! Și învățăturile astea despre rugăciune și despre întâlnirea cu Dumnezeu le găsim la toți Părinții care au scris despre rugăciune. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: nu citi rugăciuni lungi dimineața și seara, mai bine citește rugăciuni scurte de mai multe ori pe zi.

La Sfântul... n-are importanță... la Duhul Sfânt [că Sfinții sunt locașe ale Duhului Sfânt] vine un frate și îi prezintă o mare descoperire, pe care a avut-o în materie de rugăciune, pentru că a fost în oraș și a auzit tropare cântându-se. La care Sfântul îi spune: "Oare Antonie o fi știut tropare? Oare avva Amon o fi știut tropare, că ei opreau soarele de pe cer cu câteva cuvinte".

Deci, mai bună este întâlnirea sinceră, după care poți să adaugi rugăciuni câte vrei, după care este firească setea de rugăciune încât rămâi așa, ca Sfântul Arsenie, cu soarele la spate când răsare și [când termini] îți apune în față. Acum, într-o măsură mai mare sau mai mică, tu ai dragostea și chemare spre rugăciunea asta, pentru că Dumnezeu a devenit viu, acel Dumnezeu pe care l-a descoperit samarineaneanca. De aici încep restul virtuților, de aici începe viața în Hristos. Știți de ce? Pentru că dacă noi n-am avut încredințarea că Dumnezeu este viu, că este cu noi și pentru noi, noi n-avem nici un motiv să facem celelalte fapte bune. Apostolul Pavel spune: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, zadarnică este propovăduirea noastră". Dar noi, dacă nu am avut această încredințare că Hristos a înviat, zadarnic ne ostenim, este foarte, foarte greu. Din cauza asta, facem o grămadă de păcate, după care venim și reproșăm, așa cu un ton foarte umil lui Dumnezeu, că nu se pot face în ziua de astăzi poruncile astea, sunt alte timpuri, sau poate nu eu, sunt unii născuți așa, predestinați pentru mântuire.

Da, pentru că noi, spune Apostolul Pavel, trebuie "să ne bucurăm pururea"! Și atunci cum ne bucurăm, dacă noi ne irităm? Noi vedem lucrurile palpabile, plăcerile acestei lumi sunt vii, sunt concrete, pe când cele duhovnicești... Am auzit noi undeva că cutare Sfânt, când se ruga simțea așa o dulcea-a-a-ță în inimă, încât a lăsat și pe femeia lui frumoasă și s-a retras în pustie. Noi le citim, ne place să le povestim: "știți, sunt așa Sfinți", dar noi, când vedem femeia asta frumoasă, nu știu cum, dar parcă în pustie nu prea mai vrem să ne ducem... sau dacă ne-am duce, doar cu ea! Deci, bucuria ne lipsește. [Iar bucuria este numai rod al rugăciunii, și rugăciunea este numai a celora care nu mai au grija lumii. Tocmai pentru că nu avem bucurie de la Dumnezeu, de la viața noastră bisericească, începem a ne preocupa de problemele lumii, cărora le dăm o înfățișare pseudo-duhovnicească, cum ar fi, să convertim pe alții și să mustrăm răul necredincioșilor. Bucuria rugăciunii însă și a vieții bisericești ne lipsește, tocmai pentru că noi ne-am îngrădit cu reguli fără nici un folos, care ne fac să ne simțim mai puțin liberi decât restul lumii, de aceea ne și revoltăm împotriva păcătoșilor, mânați de o invidie deghizată în chipul râvnei].

Știți că omul nu este chiar așa de prost, încât să schimbe bucuria pe neplăcere. Și Dumnezeu știe asta foarte bine. Din cauza asta, El ne îmbie, pe cei păcătoși, zicând că acolo unde s-a înmulțit păcatul, acolo va prisosi harul. Din cauza asta, să știți că oamenilor cu păcate foarte mari le trimite uneori niște stări harice pe care nu le au o grămadă de oameni care se roagă în biserică și, să vă spun drept, o grămadă de călugări. Nu-i o ciudățenie. Altfel, niciodată păcătoșii nu s-ar fi întors la Hristos. Ce-i drept, ei nu recunosc starea asta, nu știu să o definească, mai târziu înțeleg că au fost cercetări ale harului. Și știți de ce se întâmplă asta? Pentru că Dumnezeu dă harul nu pentru meritele noastre, nu pentru că am stat nu știu cât și nu știu cum, nu pentru că n-am mâncat nu știu cât și nu știu cum, ci pentru "duhul umilit și inima înfrântă". Uneori acești oameni, care de regulă sunt tineri, ajung la înfrângerea inimii pentru că își dau seama că ceea ce au crezut ei că este totul, de fapt, nu era nimic. Și în înfrângerea aceea pe care ei o suportă și pe care ei o recunosc sincer în fața lor înșiși - pentru că cealaltă parte [Dumnezeu] pentru ei nu există, dar se presupune -, pentru această înfrângere Dumnezeu le dăruiește, uneori, niște stări pe care ei le caută după aceea și ajung la Hristos. Mă gândesc cum le putem noi împăca, pentru că altminteri putem ajunge foarte ușor la o apologie a păcatului, cumva, să ajungem să prezentăm păcatul ca pe o cale mai sigură de a dobândi harul, ca pe o cale mai sigură de a ne întâlni cu Dumnezeu. Nu este deloc așa, dar noi, care cel puțin am recunoscut în mintea noastră că există un Dumnezeu, acest Dumnezeu este Hristos, care, iată, când mai ușor, când mai greu, ne menținem în această legătură cu El, trebuie să avem nu doar o mare înțelegere pentru păcătoși, ci o dreaptă înțelegere, [pentru că, din felul în care ne raportăm la oameni, avem sau nu bucurie de la Dumnezeu].

Să știți că cei care sar ca arși atunci când le spui că cutare păcătos se poate întoarce foarte bine, că el are uneori trăiri harice de la Dumnezeu, aceștia care se irită, știți de ce o fac, știți de ce nu pot să-i apere pe păcătoși? Pentru că ei, de fapt, îi invidiază pe păcătoși. Sunt foarte, foarte mulți credincioși în Biserică care, deși trăiesc în casa lui Dumnezeu dau cu ochiul în afară, se uită în "grădina aproapelui", cum spune porunca a X-a, poftesc femeia aproapelui, măgarul aproapelui, adică poftesc modul de viață al păcătosului. El, deși este în Biserică, îl invidiază [pe păcătos]. Din cauza asta, îl și agresează verbal, cu mintea, în tot chipul îl agresează. El ar vrea ca toate desfrânatele să fie stârpite sau să se pocăiască, să devină călugărițe cu toate, că "ajunge cât au păcătuit! trebuie să aducă o pocăință foarte mare pentru asta!" Invidiază... "Adică cum, Doamne, eu îs prost, stau aici în biserică, mă rog și acesta, așa, face ce vrea el și la bătrânețe spune: Doamne, miluiește! și-l ierți? Și eu… adică, eu cum rămân?" Tocmai asta e pilda cu ceasul al unsprezecelea, ceasul întâi. Aici ne tulburăm noi, ceea ce arată că noi habar n-am înțeles ce-i viața asta creștinească, noi n-am avut încă nici o bucurie de la Hristos, noi nu că n-am ajuns să-i compătimim pe frații noștri, noi chiar îi invidiem! Suntem de râsul râsurilor! Dar umblăm așa îmbufnați, așa deștepți, știm termeni de la sinoade, date exacte, asaltul sectelor, care unde vin... toate le știm, dar nu știm să fim blânzi! Hristos nu a zis: "Învățați de la Mine să înviați morții, învățați de la Mine să faceți minuni sau să mergeți pe ape, ci a zis: învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre". Noi suntem blânzi, când mergem la părintele nostru duhovnic, suntem foarte blânzi și foarte smeriți: ne îmbrobodim, plecăm capul, "blagoslovi-i-i-i-ți", vorbim puțin de tot, suntem sfioși, nu sfioși, suntem "în rugăciu-u-u-ne"!, suntem absorbiți, dar în rest... am face noi niște sinoade și niște canoane pentru... "să fie dreptate în lume, ca creștinismul să ajungă la toată inima, c-așa e poruncă: toți să creadă, iar ei nu cred! Trebuie să facem ceva să îndreptăm societatea asta!…" Vrem reformă, în Biserică vrem reformă: "Să ne unim cu toții, să cerem la Parlament să nu mai fie case de toleranță! Da se poate?! Să se interzică toate astea!"... Vă închipuiți cam prin sec. I creștinii adunându-se în jurul senatului roman cerând să închidă băile publice și să nu se mai danseze, hm?! Astea nu erau preocupările lor. Tocmai despre ăștia -, că pe atunci cine ara? era Neron -, Pavel spune să vă rugați pentru întâi-stătători [chiar și pentru unul ca Neron, care l-a și omorât pe Pavel]. Nu erau ei prea așa creștini [în orice caz, nu erau mai buni decât întâi-stătătorii de astăzi, pe care îi plefturesc unele revistele ortodoxe]. Cum oare?! Este poruncă să nu ne rugăm pentru ei, "pentru cei cu păcate de moarte - este poruncă -, nu zic să vă rugați". Dar ce face Apostolul Ștefan? Evreii aruncă cu pietre în el – acela ce fel de păcat este, de moarte sau nu? – și el zice: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". De ce s-a rugat? Încalcă porunca? Nu. Chiar dacă noi știm că oamenii ăștia, după toate canoanele, n-ar trebui să se mântuiască, noi nu ne rugăm ca să înfruntăm Biserica, noi nu ne rugăm pentru că suntem mai deștepți [decât Evanghelistul Ioan] și decât cei care au făcut canoanele și au lăsat poruncile, noi ne rugăm pentru că inima asta a noastră ne îndeamnă la dragoste. Hristos pentru cine a murit? Pentru toată lumea, spune. Nu erau de moarte și păcatele noastre? Erau. Sfatul Sfintei Treimi care zice: "Să facem om după chipul și asemănarea noastră", știa că omul va cădea în păcat, că va trăda, dar l-a făcut. Iată, deci, credința și nădejdea lui Dumnezeu în om până în ultima clipă, până și pentru cel mai mare păcătos. Dumnezeu știa din sfatul dinainte de veci că el va cădea, El știa chiar că se va pierde, ceea ce noi n-avem dreptul să știm, noi n-avem voie să gândim, să știm lucrul acesta, că măcar vreunul dintre oameni se va pierde! Doar Dumnezeu are acest privilegiu grozav de dureros, de a ști că cineva se va pierde pentru totdeauna, dar pe noi Dumnezeu ne-a scutit de durerea asta și de cruzimea asta și noi spunem că toți se vor mântui. Nu suntem origeniști, știm că nu toți se vor mântui, dar inima noastră, tocmai pentru faptul că nu știm care dintre ei nu se va mântui [și care da], îi crede pe toți. Altminteri, iată că acel cizmar din Alexandria, pe care-l găsim în viața Sfântului Antonie, despre care se spune că nu avea altă nevoință decât că bătea cuie în cizme și despre toți trecătorii pe care-i vedea spunea: "Doamne, aceștia toți se vor mântui, numai eu nu", dacă am judeca cu mintea, asta ar fi origenism. Nu?! Crede în recuperarea tuturor?! Dar se spune că era mai mare decât Antonie, pentru treaba asta. Așa că, nu este nici un păcat dacă noi nu ne preocupăm de păcatele altora, până când nu ni le-am rezolvat pe ale noastre.

Să vedeți că toate păcatele noastre încep de aici, pentru că noi întotdeauna avem de rezolvat problema altcuiva, fie legea nu știu care despre nu știu ce, despre desfrânate sau despre ce s-a întâmplat în Turcia, că au omorât pe creștini în Iugoslavia. Pentru noi e o nenorocire că au omorât un creștin – nu-i așa? – o mare dramă. Am ajuns cu totul necredincioși! Știți de ce? Atunci când Petru îl oprește pe Hristos să nu meargă la cruce, Hristos îi spune: "Piei înapoia mea, Satano!" Dar noi, când vedem că a omorât cineva un creștin, ne tulburăm grozav: "Trebuie să facem ceva cu turcii ăștia, cu americanii!" Noi nu credem că acest creștin ajunge la Hristos! El este mucenic. Noi nu credem că există viață veșnică! și ne surprindem [asupra acestui fapt] la lucrurile astea atât de simple și atât de cotidiene. Zic eu că pentru viața creștină este mare lucru să recunoaștem că noi suntem la început [și că nu-i vremea să schimbăm noi lumea]. Un început este să ne uităm tot mai des în noi înșine și, cum spune Sfântul Nil Sorski, dacă nu putem să propășim în virtuți, măcar să propășim în vederea propriilor noastre neputințe, adică să te surprinzi când te-ai iritat, să te surprinzi când ai primit un gând de acesta că turcii trebuie rezolvați și trebuie să mergem noi acolo cu niște trupe de la ASCOR să propovăduim Evanghelia. Să ne surprindem la gânduri de astea, să ne dăm seama cel puțin că ele sunt normale, sunt omenești, sunt firești, dar de fiecare dată când am avut un gând sau altul... că ai văzut un popă gras, să zicem, ceartă gândul, mărturisește-l ție însuți. Ei, hai, ți-a venit, nu-i grav, e omenește să-ți vină, dar la următorul să spui: "Măi, vezi câte parale faci tu cu gândurile astea? Doamne, iartă-mă, miluiește-mă, și pe părintele, și, pentru rugăciunile lui, iartă-mă". Sau de ți-a venit cutare gând: "Măi, măi, tu vezi că ești un necredincios?" Sau ți-a cerut cineva milostenie și n-ai avut chef să-i dai, nu spune: "Ăștia toată ziua umblă pe aici, le dai și pe urmă ei fac păcate cu banii ăștia". Să-ți spui: "Nu-i așa că ești un purcel, nu-i așa că n-ai avut chef să le dai? Doamne, iartă-mă!" Înțelegeți? E foarte simplu, întotdeauna avem prilej să propășim în Hristos, văzându-ne neputințele astea ale noastre. Și această vorbire cu noi înșine despre păcatele pe care le facem la tot pasul este cel mai bun început al rugăciunii, care degrabă ne va aduce dulceață și bucurie.

Este minunat că Hristos nu ne-a spus: "Faceți performanțe", dar ne-a dat pilda vameșului și a fariseului, ne-a dat exercițiul acesta și ne-a lăudat pentru el. Hristos a zis că n-a venit pentru cei milostivi în lume, pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși. Dar noi dăm năvală să ne convingem pe noi înșine că am devenit milostivi, că am devenit buni, că am devenit blânzi; noi trebuie să vrem să devenim, dar nu trebuie să primim gândul acesta că am devenit, nu trebuie s-o credem, noi trebuie să ne convingem pe noi că suntem păcătoși. Cel mai greu lucru: să te convingi că tu ești din ce în ce mai departe de Hristos și totuși să nu de desparți de El. Asta înseamnă "ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui". Asta înseamnă! nu înseamnă alte lucruri, nu înseamnă să fii atacat de draci roșii cu copite care bat în geam, și tu te încrâncenezi în fața icoanei și-i birui. Nu. Înseamnă să vezi că tu ești tot mai departe și mai departe și totuși nu deznădăjduiești, pentru că Hristos spune că pentru oaia cea pierdută a venit, dar noi o dăm în primul rând acolo, acolo suntem. Dar, știți, nu doar în fața oamenilor [să mărturisim], hai să spunem, în fața oamenilor e greu, oare cum să pari așa prostănac și nemilostiv? Nu-i chiar frumos, nu? Asta nici nu trebuie făcut, că e greu, prea greu, dar măcar în fața noastră; noi nici asta n-o putem recunoaște, că nu suntem chiar atât de buni. Deci, acesta e începutul vieții creștine, de aici. David spune că "duhul umilit Dumnezeu nu-l va osândi". Și dacă o veni Dumnezeu cu noi, de acolo începe nevoința cea bună, ne rugăm cu drag, facem milostenie cu drag, dar nu vedem că am făcut milostenie, chiar dacă am dat, după aceea ne spunem: "Măi, am vrut să-i dau mai mult, dar i-am dat mai puțin". Niciodată nu-ți mai vezi o faptă bună, le uiți.

Asta cred eu că ar trebui să începem și nu doar tinerii. Noi suntem datori să fim tineri, datori, altfel nici nu putem, creștinismul este o religie pentru tineri, pentru că este o religie a jertfei. Tot necazul tânărului de azi este că el nu are în numele cui să se jertfească. Asta este drama omului. În numele cui să te jertfești? Să porți blugi rupți? Trece. Să faci sport, să ajungi să dai cu călcâiul la ceafă? Ei, până unde ajungi? Vine o vreme când nu mai ai ce să faci. Să iei motocicleta? Hm! Ai mers cu motocicleta, ai 25 de ani, trebuie să te căsătorești, nu mai merge motocicleta, plânge copilul acasă. Și, până la urmă, toți devin niște cetățeni onorabili, care mai dosesc uneori bani de nevastă, pe care îi beau la o bere cu prietenul și își aduc aminte aventurile lor, pe care... să nu vorbim tare că aude cineva și să nu avem scandal acasă. S-a terminat cu tinerețea! Și vine sfârșitul, și sfârșesc, și știu, dar nu cred că vor sfârși [și ei] așa. Deci, problema tânărului de azi e că nu are în numele cui se jertfi. De asta el caută o femeie pentru care să se jertfească. Și, când acolo, se trezește că ea, săraca, căuta să se jertfească și ea în numele cuiva și parcă nici el nu face atâtea parale, cât să merite să-ți dai viața pentru el. Și nici apartamentul nu era așa de grozav, chiar așa… De aici începe drama.

De asta creștinismul este o religie a tinerilor, este o religie a jertfei care întotdeauna este mai mare [decât aspirațiile tale] și nu te mai saturi de ea, tot nu-ți ajunge, te jertfești și te jertfești și nu-i mai dai de capăt, atât de minunat! Și este o jertfă a tot ce este mai bun, a tot ce caută tânărul: a vieții, a biruinței, a frumuseții, a veșniciei. De asta zic eu că nu este nici o religie mai seducătoare pentru tineri decât creștinismul, numai că noi l-am făcut așa posac cu încrâncenările astea care merg împotriva lui Hristos. Oricum ne vrăjmășim cu El, nu ne rugăm, nu respectăm nici o poruncă, dar măcar hai să ne vrăjmășim cu folos! Să ne batem cu Dumnezeu ca Iacov și să-i zicem: nu Te las să pleci, până nu mă binecuvântezi! Să începem înfruntarea cea bună, pe care El spune că o va încununa. Și ce poate fi mai atrăgător pentru un tânăr?

Acum eu, vorbind, am zis și lucruri care, știu eu, după asta stârnesc unele discuții, care ajung pe căi ocolitoare la mine și văd că sunt altfel decât aș fi vrut eu să le spun. De asta, aș vrea să discutăm aici și toate neghiobiile pe care le-am rostit să nu rămână nerezolvate, sau pentru cei care se pot sminti, sau pentru mine, care voiesc pururea să mă îndreptez. Da, da, sincer o spun. Și atunci, cred eu că e vremea să stârnim un dialog.